Emisiunea si circulatia de monede pe teritoriul Romaniei

În sec IV î. Hr. coloniile grecești de la Marea Neagră Tomis, Calatis și Histria aveau o înfloritoare activitate comercială, astfel au apărut și ateliere în care se băteau drahme și tetradrahme.

Aceste monede aveau o circulație locală doar în Dobrogea, în restul Daciei erau preferați dinarii republicani bătuţi de Macedonia sau de Imperiul Roman.

În anul 335 î. Hr., expediția lui Alexandru Macedon a continuat opera lui Filip al II-lea, împingând hotarele statului macedonean până la Dunăre. S-a creat astfel baza pentru dezvoltarea unor relații mai strânse, printre care și cele comerciale, ale Macedoniei cu geto-dacii. Începând încă din vremea lui Filip al II-lea, monedele macedonene cuceriseră supremația în întreaga lume greacă, datorită calității lor superioare și marile cantități puse în circulație.

Numeroasele monede macedonene au intrat în Dacia, desigur prin schimbul de mărfuri sau contra servicii. Astfel, o altă parte a putut proveni din prăzile luate de geți cu prilejul unor incursiuni victorioase. Este însă știut că monedele lui Filip și Alexandru Macedon au continuat să fie emise și să circule încă mult timp după moartea acestora.

În jurul anului 280 î. Hr. dacii încep baterea de monede în propriele ateliere, aceste monede imitau ca desen pe cele grecești și pe cele romane și datorită faptului că respectau greutatea monetară a monedelor pe care le imitau, acestea circulau în paralel chiar dacă nu erau prea reușite din punct de vedere artistic.

Cucerirea Daciei de către romani în anul 106 d. Hr. și transformarea acesteia în provincie romană a reprezentat momentul în care baterea de monede în atelierele dacice a luat sfârșit. Circulația monetară de la nord de Dunăre a fost acaparată de monedele imperiale, bătute la Roma, a căror circulație a continuat și după retragerea Aureliană din 275 d. Hr. până la căderea Romei în 476 d. Hr.

După prăbușirea Imperiului Roman de Apus comerțul acestui teritoriu se bazează pe monedele Imperiului Roman de Răsărit – monede bizantine bătute la Constantinopol. O situație aparte o constituie Dobrogea, care era organizată ca o provincie militară a Imperiului Bizantin. Conform unor cercetări, pe teritoriul Dobrogei a funcționat un atelier monetar mai întâi la Dristra, apoi la Isaccea.

Sistemul monetar al Imperiului Bizantin cuprindea trei unități: una de aur, nomisma, a doua de argint, miliaresion si a treia de cupru, follis. Între ele erau stabilite umătoarele raporturi: 1 nomisma = 12 miliaresia = 288 folles, iar 1 miliaresion era echivalent cu 24 folles. Acest sistem monetar, cu raporturile respective dintre cele trei unități, s-au menținut neschimbate până la reforma întreprinsă în anul 1092.

În anii 1092 – 1093, Alexius I Comnenul procedează la o reformă radicală a sistemului monetar bizantin, înlocuind vechiul nomisma de aur devalorizat cu un nominal nou, tot de aur, dar de o calitate mult mai bună, denumit hyperpyron (aur trecut prin foc) sau perper. În sistemul monetar reformat al lui Alexius I Comnenul, hyperperul de aur avea următoarele subdiviziuni: 3 piese de electru (aliaj de aur cu argint și aramă) cu valoare nominală denumită aspron trachy, 24 unități de calcul denumite keratia (monedă de aur creată de Constantin cel Mare), 48 piese de bilon ale nominalului denumit aspron trachy sau stamenon, 864 piese de bronz de un tetarteron și 1728 piese de bronz de o jumătate de tetarteron. Efectele acestei reforme s-au manifestat foarte repede și în  circulatia monetară de la Dunăre, dar nu toate speciile monetare emise în cadrul noului sistem monetar au pătruns și în acest spațiu. Un rol foarte important a fost câștigat aici de nominalul de aur, hyperperul sau perperul bizantin, emis în continuare de urmații lui Alexius I Comnenul până la mijlocul secolului al XIV-lea și care a dominat, în tot acest răstimp, relațiile de comerț în spațiul sud-est european și în întregul bazin al Mării Negre.

Monedele bizantine au circulat până în sec. XII când odată cu ridicarea statelor vecine Ungaria, Polonia și Bulgaria, monedele acestora au pătruns și pe teritoriul Romaniei și au înlocuit monedele bizantine.

În prima jumătate a secolului al XIII-lea, au pătruns în interiorul arcului carpatic un mare număr de pfenigi – dinari de Friesach, emiți în mai multe monetării din Austria încă din secolul anterior. Împreună cu aceste emisiuni, au ajuns în această zonă și alte monede de mare circulație din vestul Europei, ca dinarii arhiepiscopilor de Koln sau esterlinii (pennies) emiși de regele Angliei Henric al II-lea(1216 – 1272).

După anul 1255, banii Slavoniei încep să emită la Zagreb și în alte monetării dinari de argint de bună calitate, monedă ce va fi denumită denarius banalis sau banlis, pluralul banales, adică monedă emisă de un dregător îndeplinind funcția de ban. Ulterior, regii Ungariei Ladislau al IV Cumanul (1272 – 1290), Andrei al III-lea (1290 – 1301) și Carol Robert (1308 – 1342) vor emite, fiecare în nume propriu, dinari de acest tip.

De la numele acestor monede s-a format mai târziu în limba română cuvântul „ban”, care desemnează atât moneda ca atare cât și monedele de valoare mică. Astăzi „banul” este subdiviziunea monedei naționale românești.

La scurtă vreme după întemeierea principatelor Moldovei și Valahiei, apar în aceste provincii primele monetării.

În Țara Românească au continuat să pătrundă și să circule nominaluri străine aparținând unor sisteme monetare diferite și anume: groșii sârbeștii și bulgărești, derivând din sistemul grosului venețian, pe de o parte iar pe de altă parte, dinarii ungurești și mai ales ultimele emisiuni ale dinarilor banali și apoi regali de Slavonia.

Din prima categorie, groșii sârbești au apărut în puține descoperiri monetare de pe teritoriul Țării Românești și nu au avut un rol mai însemnat în circulația ei internă. În schimb groșii bulgărești au pătruns în mari cantități în Țara Românească, fiind prezenți în circulația locala.

În 1365, ca urmare a unui conflict izbucnit între Ludovic de Anjou și Vlaicu Vodă, armata Ungariei invadează țaratul de Vidin, pe care îl ocupă și îl transformă în banat unguresc. Nemaiprimind monedă de argint de peste Dunare, Vlaicu Vodă trece imediat la crearea unui sistem monetar propriu cu o scară de trei valori nominale:

1.      ducați de argint (18 - 21 mm diametru, 1,05 grame) similari cu groșii bulgărești și sârbești și cu ducații bizantini;

2.      dinari (16 - 18 mm diametru, 0,7 grame);

3.      bani (15 - 16 mm diametru, 0,35 grame) tot din argint, după sistemul unguresc.

Acestea sunt practic primele monede fabricate de către români.

Sub Dan I (1383 - 1388) sistemul ponderal al ducaților dispare iar dinarii sunt redenumiți ducați munteni.

Până la jumatatea secolului XV moneda valahă a urmat tendința de devalorizare a celei ungurești. Vladislav al II-lea (1447 - 1456) corectează sistemul ponderal adaptându-l după cel al asprilor turcești (1,21 grame) din vremea lui Murad al II-lea (1421 - 1451) și emite ducați din argint de 800 ‰ cu greutatea de 0,6 și bani cu greutatea de 0,3 grame.

Dominația turcească asupra Valahiei pune capăt emisiunilor domnilor pământeni, ultimele monede cunoscute fiind cele ale lui Basarab cel Batrân (1476 - 1477). Pentru aproape 400 de ani de aici înainte în Țara Românească vor circula tot felul de monede turcești, ungurești, rusești, olandeze, austriece.

Monetăria Moldovei a fost înființată la Suceava de către Petru Mușat (1375 - 1391). Începând din 1377, aici s-au bătut groși (18 - 24 mm diametru; 0,96 grame) și semigroși (14 - 16 mm; 0,4 grame) din argint după modelul celor polonezi de la Lwow. Spre deodebire de moneda valahă, legendele monedelor moldovenești sunt în larga majoritate în limba latină și doar cu câteva excepții în limba slavonă.

Și moneda moldovenească urmează tendințele de devalorizare a celei vecine (poloneze) astfel că groșii și semigroșii din argint ai lui Ștefan cel Mare (1457 - 1504), deși acceptați în circulație până în Imperiul Otoman, au numai 0,6 respectiv 0,3 grame.
După 1526, emisiunile regulate moldovenești se opresc. Monetăria va continua să lucreze însă ocazional până în a doua jumatate a secolului XVII lea, când în timpul domniei lui Istrate Dabija se înregistrează ultima fabricare de monedă, și anume imitații clandestine masive de șilingi polonezi care au provocat un adevărat dezastru financiar în circulația monetară din epocă.

Până la reforma monetară din 1867, economia Moldovei va fi invadata de emisiuni străine, în mare parte aceleași ca și în Țara Românească.

Și în Transilvania baterea de monedă incepe in sec. XIV. Spre deosebire de celelalte doua principate romanesti, aici existau mai multe monetarii: Cluj, Sibiu, Lipova, Brasov si Baia Mare.

Moneda care se fabrica aici era insa cea emisa de regele Ungariei, voievodatul fiind vasal coroanei maghiare.

Astfel regele Carol Robert de Anjou (1308 - 1342) si apoi urmasul sau Ludovic cel Mare (1342 - 1382) au batut in monetariile din Transilvania grosi din argint dupa modelul celor de la Praga si dinari banali dupa modelul slavon.

Odata cu transformarea Ungariei in pasalac turcesc dupa batalia de la Mohacs (1526), Transilvania devine principat autonom sub suzeranitate turceasca, fiind condusa de un principe.

Practic de la acest moment se poate vorbi de emisiuni de moneda proprie ale Transilvaniei, favorizate decisiv de prezenta exploatarilor de metale pretioase pe care tara le detinea in regiunea Apusenilor.

Activitatea monetara a principilor transilvani este foarte diversa, motivata fiind insa mai ales de orgolii politice de afirmare a dreptului regalian decit de ratiuni economice. In principat continuau sa circule in paralel si monede straine.

Sistemul ponderal este cel al ducatilor la aur (1 ducat = 3,5 grame Au 980 ‰) dar si (la argint) al talerilor germani, grosilor polonezi, dinarilor unguresti, silingilor suedezi sau creitarilor austrieci.

Monetarii noi se infiinteaza in aceasta perioada la Alba Iulia, Sighisoara, Fagaras si Arad.

Emisiunile proprii inceteaza dupa transformarea Transilvaniei in provincie a Imperiului Habsburgic (1688) iar talerul austriac devine moneda de schimb.

Incetarea emisiunilor nationale a lasat loc invaziei monedelor straine, numarul acestora sporind de la aproximativ 20 in secolul XVII la peste 90 la jumatatea secolului XIX. Diferite ca aliaj si sistem ponderal, aceasta multitudine de moneda straina a dus la un adevarat haos in circulatia monetara din Moldova si Valahia.

In Valahia, exploatarea otomana a fost mult mai intensa decat in Moldova. Inca de la sfarsitul secolului al XV-lea, a fost impusa moneda turceasca, asprul, in circulatia interna. Asprul otoman spre deosebire de vechiul ducat muntean, a cucerit o pozitie dominanta in toate operatiile economice care reclamau folosirea banilor. Atat taxele din tarifele vamale, cat si preturile din actele de vanzare avand ca obiect bunuri funciare sunt stabilite aproape exclusiv in asprii.

Declinul Imperiului Otoman survenit dupa asediul ratat al Vienei (1683) s-a cunoscut si in devalorizarea monedei turcesti, aceasta fiind inlocuita de talerii-lei olandezi.

Pentru a frana criza asprului, sultanul Soliman al II-lea creeaza in 1687 un nominal mare denumit piastru, in turceste grus, divizat in 40 parale. In 1687 un grus era echivalent cu 120 aspri, dar acest raport a continuat sa creasca in anii urmatori.

Talerii – lei erau monede cu diametru mare (40 mm), grele (27 grame) si batute din argint cu titlu superior (833 ‰) al caror nume deriva de la leul rampant de pe aversul lor, s-au impus cu atita autoritate in intreg sud-estul Europei, incit nu numai ca in tarile romane s-au pastrat ca baza de calcul dupa scoaterea lor din circulatie, dar numele li se regaseste pina astazi in denumirea monedelor nationale ale unor tari din regiune: leu - Romania, leva - Bulgaria.

Alaturi de taleri, au continuat sa circule in ambele tari romane, numeroase alte monede straine. Dintre cele de aur, un rol mai insemnat l-au avut florinii de aur unguresti si techinii venetieni, denumiti in unele documente galbeni venetici. In ce priveste monedele straine de argint, un loc important in circulatia interna a vremii a revenit troiacilor desemnati in documente sub denumirea de costande in Tara Romaneasca si potronici in Moldova. Daca termenul de costanda a ramas neexplicat pana azi, potronicul deriva din potrojnic, in limba poloneza insemnand „de trei”, ban de trei. Au mai circulat, de asemenea, in ambele tari romane dinarii unguresti, denumiti pinegi in unele documente. Alte monede straine de argint ca de exemplu creitarii austrieci – indeosebi piesele de 3 si 6 creitari – au avut un rol mai putin insemnat, patrunderea lor in circulatia interna fiind abia la inceput.

Desi nu a avut niciun rol economic, trebuie notata emiterea din anul 1713 de catre Constantin Brancoveanu a unei serii de monede-medalii de aur, cu efigia sa pe avers si stema Tarii Romanesti pe revers. Ele au fost batute la Alba Iulia, pentru a celebra implinirea a 25 de ani de domnie a emitentului. Se stie ca unul din capetele de acuzare pentru care Constantin Brancoveanu a fost parat la Poarta a constat in emiterea unor monede de aur cu efigia sa.

Ca urmare a ocuparii Tarilor de Jos de catre armatele austriece, in anii 1709 – 1711, inceteaza cu totul emiterea talerilor – lei olandezi, a leilor, cum erau denumiti acesti taleri in decumentele interne din Tara Romaneasca si din Moldova. Numele de leu a fost preluat in continuare, in tarile romane, de piastrul sau grusul otoman, care era denumit si leu turcesc.

Alaturi de talerii olandezi, ramasi inca in circulatie si denumiti „lei vechi”, precum si alaturi de piastrii sau gurusii, deveniti lei turcesti, apare o moneda de calcul denumita leu. Luand ca model piastrul sau leul turcesc, leul de calcul era divizat si el in 40 de parale, aceste diviziuni fiind si ele tot unitati de calcul.

Prin adoptarea leului de calcul, preturile erau exprimate in lei si parale de calcul, iar plata efectiva se facea cu ajutorul unor anumite monede efective, existente in circulatia locala, dar de provenienta diversa, ca de exemplu: ducatul de aur austriac, unguresc, olandez sau monedele de argint: taleri imperiali, creitarii austrieci, ruble rusesti, taleri–colonati spanioli etc. Este usor de inteles ca utilizandu-se monede atat de diverse, al caror curs in raport cu leul de calcul inregistra zilnic o continua fluctuatie, relatiile de schimb erau serios stanjenite.

Odata cu unirea celor doua principate sub Cuza, baterea de moneda a devenit o mare problema deoarece aceasta insemna independenta statului respectiv, iar Imperiul Otoman spera ca aceasta unire a celor doua principate sa dureze doar pe timpul domniei lui Cuza.

Cuza a incercat inca din primul sau an al domniei infiintarea unui sistem monetar. Intr-un document din 18 noiembrie 1859 al consiliului de minstri al guvernului din Muntenia apare pentru eventuala moneda denumirea de "romanat".

In paralel cu pregatirea legislatiei privitoare la noua moneda, in mai 1860 se initiaza un contract pe 5 ani cu monetaria franceza pentru fabricarea necesarului de moneda romaneasca. Contractul foloseste pentru moneda denumirea de "roumain" (roman), si precizeaza ca unitatea va fi o moneda din argint in greutate de 5 grame. Moneda de 1 Roman ar fi fost astfel similara ca diametru si greutate cu cea de 5 franci. Proiectul se loveste insa de impotrivirea turcilor.

Cuza a mai avut doua incercari, una un an mai tarziu–1860, si una in 1864, dar toate s-au lovit de aceasi problema: impotrivirea Imperiului Otoman.

Stradaniile din timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza s-au concretizat chiar in anul plecarii acestuia de la domnie.

Desi initial, prin actul de recunoastere a noului domnitor (Carol I) guvernul turc nu permitea acestuia nici emisiunea de moneda nici conferirea de decoratii, intr-o scrisoare din luna octombrie adresata de catre Marele Vizir guvernului Romaniei, Poarta revine asupra chestiunii monedei si permite Principatelor sa bata moneda proprie cu conditia ca aceasta sa poarte un semn al imperiului (semiluna sau semiluna cu stelele). O luna mai tarziu printr-o noua scrisoare, Poarta renunta la aceasta pretentie, insa doar in ceea ce priveste moneda divizionara.

Profitand de acest succes, guvernul Bratianu reformuleaza intr-un nou proiect legea monetara din timpul lui Cuza si-l supune aprobarii parlamentului. Pe data de 22 aprilie 1867 se promulga Legea Monetara a Romaniei, care stabileste moneda nationala - LEUL. (1 LEU = 5 gr. Ag. 835/1000 sau 322 mgr. Au 900/1000). Diviziunea se numeste ban si este egala cu a suta parte din leu. Legea prevedea emisiunea de monede din aur de 20, 10 si 5 lei, din argint de 2 lei, 1 leu si 50 bani precum si de 10, 5, 2 bani si de 1 ban din arama. Piesele urmau sa aiba pe avers stema statului iar pe revers valoarea si anul de emisiune. Legea mai preciza ca pentru inceput urmau a se bate doar valorile mici (banii), cele mari urmind a se executa cand finantele statului o vor permite. Acest articol era in fapt un pretext pentru a nu se emite moneda romaneasca cu insemnele puterii suzerane (Imperiul Otoman).

La 24 februarie 1870 se inaugureaza intr-un sediu special amenajat Monetaria Statului. Pana la sfarsitul anului aici se bat 5000 de piese din aur de 20 LEI si 400.000 de piese din argint de 1 LEU, cu efigia domnitorului pe avers. Moneda de 1 leu 1870 este prima moneda romaneasca pe care apare denumirea de 1 leu. Interpretat ca o incercare de afirmare a suveranitatii Romaniei, acest fapt atrage protestele Inaltei Porti, iar monetaria este nevoita sa opreasca productia monetara.

Dupa razboiul ruso – turc 1877-1878, Romania isi castiga independenta si are loc reluarea activitatii monetare a monetariei nationale. Se bat aproape 50 de milioane de monede din aur, argint si bronz cu valori de 20, 5 si 1 LEU si 50, 5 si 2 BANI. In 1881 totusi, motivandu-se capacitatea insuficienta de productie fata de necesarul de numerar al pietei, se comanda monetariei din Viena 4 milioane de piese din argint de 2, 1 si 0,50 LEI.

Ultima comanda de moneda a Monetariei: 196.000 de piese din aur de 20 LEI. Pana in 1935 moneda Romaniei se va fabrica in strainatate. Pana la incetarea completa a activitatii ei monetaria va continua sa fabrice doar medalii.

In perioada 1915 – 1921, intreruperea relatiilor comerciale externe ca urmare a declansarii Primului Razboi Mondial si lipsa posibilitatii de batere in tara, duce la scaderea drastica a numarului de monede aflate in circulatie. Piesele din argint si aur sunt tezaurizate de catre populatie iar cele de metal comun sunt preluate in industria de razboi.

Primele monede de dupa razboi: 25 si 50 bani, 1 si 2 lei se fabrica la Bruxelles in 1921 si respectiv 1924.

In 1947 se stabileste pentru leu echivalenta: 1 leu nou = 20000 lei vechi. Se comanda monetariei piesele de circulatie de 50 bani, 1, 2 si 5 lei. La sfirsitul anului Regele Mihai este silit sa abdice si se instaureaza republica populara.

In 1952 are loc reforma monetara. 1 leu nou = 20 lei vechi. Se emit monede de 1, 3, 5, 10, si 25 de bani.

In 1963 sunt emise monedele de 1 Leu si 3 Lei din otel placat cu nichel.

In 1965 romania devine republica socialista, iar in 1978 se emite moneda de 5 lei din aluminiu.

In 1982 are loc ultima emisiune din perioada socialista a Romaniei: 25 bani din aluminiu.

Dupa caderea comunismului din 1989 are loc o activitate intensa de batere pentru inlocuirea vechilor monede a republicii socialiste. Se executa majoritatea monedelor de 1, 5, 10, 20, 50 si 100 de lei. In 2000 - 2004 se bat monedele de 1000 si 5000 lei

In anul 2005 are loc denominarea leului: 1 leu nou (RON) = 10.000 lei vechi (ROL). La 1 iulie 2005 se lanseaza pe piata noile monede de 1, 5, 10 si 50 bani.

Referinte:
http://monede-bancnote.blogspot.ro/
http://www.colectzii.ro/articole/16/Despre-moneda.html
http://www.mnir.ro/wp-content/uploads/PDF/publicatii/numismatica/Cercetari-Numismatice-VII-1996.pdf

http://www.cimec.ro/numismatica/B_Moneda%20in%20Romania/M_mediev_modern/index_med_mod.htm