În sec IV î. Hr. coloniile grecești de la Marea
Neagră Tomis, Calatis și Histria aveau o înfloritoare activitate comercială,
astfel au apărut și ateliere în care se băteau drahme și tetradrahme.
Aceste monede aveau o circulație locală doar în
Dobrogea, în restul Daciei erau preferați dinarii republicani bătuţi de
Macedonia sau de Imperiul Roman.
În anul 335 î. Hr., expediția lui Alexandru
Macedon a continuat opera lui Filip al II-lea, împingând hotarele statului macedonean
până la Dunăre. S-a creat astfel baza pentru dezvoltarea unor relații mai strânse,
printre care și cele comerciale, ale Macedoniei cu geto-dacii. Începând încă din vremea lui Filip al II-lea, monedele macedonene cuceriseră supremația în întreaga
lume greacă, datorită calității lor superioare și marile cantități puse în
circulație.
Numeroasele monede macedonene au intrat în Dacia,
desigur prin schimbul de mărfuri sau contra servicii. Astfel, o altă parte a
putut proveni din prăzile luate de geți cu prilejul unor incursiuni
victorioase. Este însă știut că monedele lui Filip și Alexandru Macedon au
continuat să fie emise și să circule încă mult timp după moartea acestora.
În jurul anului 280 î. Hr. dacii încep baterea de
monede în propriele ateliere, aceste monede imitau ca desen pe cele grecești și
pe cele romane și datorită faptului că respectau greutatea monetară a monedelor
pe care le imitau, acestea circulau în paralel chiar dacă nu erau prea reușite
din punct de vedere artistic.
Cucerirea Daciei de către romani în anul 106 d.
Hr. și transformarea acesteia în provincie romană a reprezentat momentul în
care baterea de monede în atelierele dacice a luat sfârșit. Circulația monetară de la nord de Dunăre a fost acaparată de monedele imperiale, bătute la Roma, a
căror circulație a continuat și după retragerea Aureliană din 275 d. Hr. până la căderea Romei în 476 d. Hr.
După prăbușirea Imperiului Roman de Apus comerțul
acestui teritoriu se bazează pe monedele Imperiului Roman de Răsărit – monede
bizantine bătute la Constantinopol. O situație aparte o constituie Dobrogea,
care era organizată ca o provincie militară a Imperiului Bizantin. Conform unor
cercetări, pe teritoriul Dobrogei a funcționat un atelier monetar mai întâi la
Dristra, apoi la Isaccea.
Sistemul monetar al Imperiului Bizantin cuprindea
trei unități: una de aur, nomisma, a doua de argint, miliaresion si a treia de
cupru, follis. Între ele erau stabilite umătoarele raporturi: 1 nomisma = 12
miliaresia = 288 folles, iar 1 miliaresion era echivalent cu 24 folles. Acest
sistem monetar, cu raporturile respective dintre cele trei unități, s-au
menținut neschimbate până la reforma întreprinsă în anul 1092.
În anii 1092 – 1093, Alexius I Comnenul procedează la
o reformă radicală a sistemului monetar bizantin, înlocuind vechiul nomisma de
aur devalorizat cu un nominal nou, tot de aur, dar de o calitate mult mai bună,
denumit hyperpyron (aur trecut prin foc) sau perper. În sistemul monetar
reformat al lui Alexius I Comnenul, hyperperul de aur avea următoarele
subdiviziuni: 3 piese de electru (aliaj de aur cu argint și aramă) cu valoare
nominală denumită aspron trachy, 24 unități de calcul denumite keratia (monedă de aur creată de Constantin cel Mare), 48 piese de bilon ale nominalului
denumit aspron trachy sau stamenon, 864 piese de bronz de un tetarteron și 1728
piese de bronz de o jumătate de tetarteron. Efectele acestei reforme s-au
manifestat foarte repede și în
circulatia monetară de la Dunăre, dar nu toate speciile monetare emise în cadrul noului sistem monetar au pătruns și în acest spațiu. Un rol foarte
important a fost câștigat aici de nominalul de aur, hyperperul sau perperul
bizantin, emis în continuare de urmații lui Alexius I Comnenul până la mijlocul
secolului al XIV-lea și care a dominat, în tot acest răstimp, relațiile de
comerț în spațiul sud-est european și în întregul bazin al Mării Negre.
Monedele bizantine au circulat până în sec. XII când
odată cu ridicarea statelor vecine Ungaria, Polonia și Bulgaria, monedele
acestora au pătruns și pe teritoriul Romaniei și au înlocuit monedele
bizantine.
În prima jumătate a secolului al XIII-lea, au pătruns în interiorul arcului carpatic un mare număr de pfenigi – dinari de Friesach,
emiți în mai multe monetării din Austria încă din secolul anterior. Împreună cu
aceste emisiuni, au ajuns în această zonă și alte monede de mare circulație din
vestul Europei, ca dinarii arhiepiscopilor de Koln sau esterlinii (pennies)
emiși de regele Angliei Henric al II-lea(1216 – 1272).
După anul 1255, banii Slavoniei încep să emită la
Zagreb și în alte monetării dinari de argint de bună calitate, monedă ce va fi
denumită denarius banalis sau banlis, pluralul banales, adică monedă emisă de
un dregător îndeplinind funcția de ban. Ulterior, regii Ungariei Ladislau al IV
Cumanul (1272 – 1290), Andrei al III-lea (1290 – 1301) și Carol Robert (1308 –
1342) vor emite, fiecare în nume propriu, dinari de acest tip.
De la numele acestor monede s-a format mai târziu în
limba română cuvântul „ban”, care desemnează atât moneda ca atare cât și
monedele de valoare mică. Astăzi „banul” este subdiviziunea monedei naționale
românești.
La scurtă vreme după întemeierea principatelor
Moldovei și Valahiei, apar în aceste provincii primele monetării.
În Țara Românească au continuat să pătrundă și să circule nominaluri străine aparținând unor sisteme monetare diferite și anume:
groșii sârbeștii și bulgărești, derivând din sistemul grosului venețian, pe de
o parte iar pe de altă parte, dinarii ungurești și mai ales ultimele emisiuni
ale dinarilor banali și apoi regali de Slavonia.
Din prima categorie, groșii sârbești au apărut în
puține descoperiri monetare de pe teritoriul Țării Românești și nu au avut un
rol mai însemnat în circulația ei internă. În schimb groșii bulgărești au
pătruns în mari cantități în Țara Românească, fiind prezenți în circulația
locala.
În 1365, ca urmare a unui conflict izbucnit între
Ludovic de Anjou și Vlaicu Vodă, armata Ungariei invadează țaratul de Vidin, pe
care îl ocupă și îl transformă în banat unguresc. Nemaiprimind monedă de argint
de peste Dunare, Vlaicu Vodă trece imediat la crearea unui sistem monetar
propriu cu o scară de trei valori nominale:
1.
ducați de argint (18 - 21 mm diametru, 1,05 grame) similari
cu groșii bulgărești și sârbești și cu ducații bizantini;
2.
dinari (16 - 18 mm diametru, 0,7 grame);
3.
bani (15 - 16 mm diametru, 0,35 grame) tot din argint,
după sistemul unguresc.
Acestea sunt practic primele monede fabricate de
către români.
Sub Dan I (1383 - 1388) sistemul ponderal al
ducaților dispare iar dinarii sunt redenumiți ducați munteni.
Până la jumatatea secolului XV moneda valahă a urmat
tendința de devalorizare a celei ungurești. Vladislav al II-lea (1447 - 1456)
corectează sistemul ponderal adaptându-l după cel al asprilor turcești (1,21
grame) din vremea lui Murad al II-lea (1421 - 1451) și emite ducați din argint
de 800 ‰ cu greutatea de 0,6 și bani cu greutatea de 0,3 grame.
Dominația turcească asupra Valahiei pune capăt
emisiunilor domnilor pământeni, ultimele monede cunoscute fiind cele ale lui
Basarab cel Batrân (1476 - 1477). Pentru aproape 400 de ani de aici înainte în Țara Românească vor circula tot felul de monede turcești, ungurești, rusești,
olandeze, austriece.
Monetăria Moldovei a fost înființată la Suceava de
către Petru Mușat (1375 - 1391). Începând din 1377, aici s-au bătut groși (18 -
24 mm diametru; 0,96 grame) și semigroși (14 - 16 mm; 0,4 grame) din argint
după modelul celor polonezi de la Lwow. Spre deodebire de moneda valahă,
legendele monedelor moldovenești sunt în larga majoritate în limba latină și
doar cu câteva excepții în limba slavonă.
Și moneda moldovenească urmează tendințele de
devalorizare a celei vecine (poloneze) astfel că groșii și semigroșii din
argint ai lui Ștefan cel Mare (1457 - 1504), deși acceptați în circulație până în Imperiul Otoman, au numai 0,6 respectiv 0,3 grame.
După 1526, emisiunile regulate moldovenești se opresc. Monetăria va continua să lucreze însă ocazional până în a doua jumatate a secolului XVII lea, când în
timpul domniei lui Istrate Dabija se înregistrează ultima fabricare de monedă, și anume imitații clandestine masive de șilingi polonezi care au provocat un
adevărat dezastru financiar în circulația monetară din epocă.
Până la reforma monetară din 1867, economia Moldovei
va fi invadata de emisiuni străine, în mare parte aceleași ca și în Țara
Românească.
Și în Transilvania baterea de monedă incepe in sec.
XIV. Spre deosebire de celelalte doua principate romanesti, aici existau mai
multe monetarii: Cluj, Sibiu, Lipova, Brasov si Baia Mare.
Moneda care se fabrica aici era insa cea emisa de
regele Ungariei, voievodatul fiind vasal coroanei maghiare.
Astfel regele Carol Robert de Anjou (1308 - 1342) si
apoi urmasul sau Ludovic cel Mare (1342 - 1382) au batut in monetariile din
Transilvania grosi din argint dupa modelul celor de la Praga si dinari banali
dupa modelul slavon.
Odata cu transformarea Ungariei in pasalac turcesc
dupa batalia de la Mohacs (1526), Transilvania devine principat autonom sub
suzeranitate turceasca, fiind condusa de un principe.
Practic de la acest moment se poate vorbi de emisiuni
de moneda proprie ale Transilvaniei, favorizate decisiv de prezenta
exploatarilor de metale pretioase pe care tara le detinea in regiunea
Apusenilor.
Activitatea monetara a principilor transilvani este
foarte diversa, motivata fiind insa mai ales de orgolii politice de afirmare a
dreptului regalian decit de ratiuni economice. In principat continuau sa
circule in paralel si monede straine.
Sistemul ponderal este cel al ducatilor la aur (1
ducat = 3,5 grame Au 980 ‰) dar si (la argint) al talerilor germani, grosilor
polonezi, dinarilor unguresti, silingilor suedezi sau creitarilor austrieci.
Monetarii noi se infiinteaza in aceasta perioada la
Alba Iulia, Sighisoara, Fagaras si Arad.
Emisiunile proprii inceteaza dupa transformarea
Transilvaniei in provincie a Imperiului Habsburgic (1688) iar talerul austriac
devine moneda de schimb.
Incetarea emisiunilor nationale a lasat loc invaziei
monedelor straine, numarul acestora sporind de la aproximativ 20 in secolul
XVII la peste 90 la jumatatea secolului XIX. Diferite ca aliaj si sistem
ponderal, aceasta multitudine de moneda straina a dus la un adevarat haos in
circulatia monetara din Moldova si Valahia.
In Valahia, exploatarea otomana a fost mult mai
intensa decat in Moldova. Inca de la sfarsitul secolului al XV-lea, a fost
impusa moneda turceasca, asprul, in circulatia interna. Asprul otoman spre
deosebire de vechiul ducat muntean, a cucerit o pozitie dominanta in toate
operatiile economice care reclamau folosirea banilor. Atat taxele din tarifele
vamale, cat si preturile din actele de vanzare avand ca obiect bunuri funciare
sunt stabilite aproape exclusiv in asprii.
Declinul Imperiului Otoman survenit dupa asediul ratat
al Vienei (1683) s-a cunoscut si in devalorizarea monedei turcesti, aceasta
fiind inlocuita de talerii-lei olandezi.
Pentru a frana criza asprului, sultanul Soliman al
II-lea creeaza in 1687 un nominal mare denumit piastru, in turceste grus,
divizat in 40 parale. In 1687 un grus era echivalent cu 120 aspri, dar acest
raport a continuat sa creasca in anii urmatori.
Talerii – lei erau monede cu diametru mare (40 mm),
grele (27 grame) si batute din argint cu titlu superior (833 ‰) al caror nume
deriva de la leul rampant de pe aversul lor, s-au impus cu atita autoritate in
intreg sud-estul Europei, incit nu numai ca in tarile romane s-au pastrat ca
baza de calcul dupa scoaterea lor din circulatie, dar numele li se regaseste
pina astazi in denumirea monedelor nationale ale unor tari din regiune: leu -
Romania, leva - Bulgaria.
Alaturi de taleri, au continuat sa circule in ambele
tari romane, numeroase alte monede straine. Dintre cele de aur, un rol mai
insemnat l-au avut florinii de aur unguresti si techinii venetieni, denumiti in
unele documente galbeni venetici. In ce priveste monedele straine de argint, un
loc important in circulatia interna a vremii a revenit troiacilor desemnati in
documente sub denumirea de costande in Tara Romaneasca si potronici in Moldova.
Daca termenul de costanda a ramas neexplicat pana azi, potronicul deriva din
potrojnic, in limba poloneza insemnand „de trei”, ban de trei. Au mai circulat,
de asemenea, in ambele tari romane dinarii unguresti, denumiti pinegi in unele
documente. Alte monede straine de argint ca de exemplu creitarii austrieci –
indeosebi piesele de 3 si 6 creitari – au avut un rol mai putin insemnat,
patrunderea lor in circulatia interna fiind abia la inceput.
Desi nu a avut niciun rol economic, trebuie notata
emiterea din anul 1713 de catre Constantin Brancoveanu a unei serii de
monede-medalii de aur, cu efigia sa pe avers si stema Tarii Romanesti pe
revers. Ele au fost batute la Alba Iulia, pentru a celebra implinirea a 25 de
ani de domnie a emitentului. Se stie ca unul din capetele de acuzare pentru
care Constantin Brancoveanu a fost parat la Poarta a constat in emiterea unor
monede de aur cu efigia sa.
Ca urmare a ocuparii Tarilor de Jos de catre armatele
austriece, in anii 1709 – 1711, inceteaza cu totul emiterea talerilor – lei
olandezi, a leilor, cum erau denumiti acesti taleri in decumentele interne din
Tara Romaneasca si din Moldova. Numele de leu a fost preluat in continuare, in
tarile romane, de piastrul sau grusul otoman, care era denumit si leu turcesc.
Alaturi de talerii olandezi, ramasi inca in
circulatie si denumiti „lei vechi”, precum si alaturi de piastrii sau gurusii,
deveniti lei turcesti, apare o moneda de calcul denumita leu. Luand ca model
piastrul sau leul turcesc, leul de calcul era divizat si el in 40 de parale,
aceste diviziuni fiind si ele tot unitati de calcul.
Prin adoptarea leului de calcul, preturile erau
exprimate in lei si parale de calcul, iar plata efectiva se facea cu ajutorul
unor anumite monede efective, existente in circulatia locala, dar de
provenienta diversa, ca de exemplu: ducatul de aur austriac, unguresc, olandez
sau monedele de argint: taleri imperiali, creitarii austrieci, ruble rusesti,
taleri–colonati spanioli etc. Este usor de inteles ca utilizandu-se monede atat
de diverse, al caror curs in raport cu leul de calcul inregistra zilnic o
continua fluctuatie, relatiile de schimb erau serios stanjenite.
Odata cu unirea celor doua principate sub Cuza,
baterea de moneda a devenit o mare problema deoarece aceasta insemna independenta
statului respectiv, iar Imperiul Otoman spera ca aceasta unire a celor doua
principate sa dureze doar pe timpul domniei lui Cuza.
Cuza a incercat inca din primul sau an al domniei
infiintarea unui sistem monetar. Intr-un document din 18 noiembrie 1859 al
consiliului de minstri al guvernului din Muntenia apare pentru eventuala moneda
denumirea de "romanat".
In paralel cu pregatirea legislatiei privitoare la
noua moneda, in mai 1860 se initiaza un contract pe 5 ani cu monetaria franceza
pentru fabricarea necesarului de moneda romaneasca. Contractul foloseste pentru
moneda denumirea de "roumain" (roman), si precizeaza ca unitatea va
fi o moneda din argint in greutate de 5 grame. Moneda de 1 Roman ar fi fost
astfel similara ca diametru si greutate cu cea de 5 franci. Proiectul se
loveste insa de impotrivirea turcilor.
Cuza a mai avut doua incercari, una un an mai tarziu–1860,
si una in 1864, dar toate s-au lovit de aceasi problema: impotrivirea
Imperiului Otoman.
Stradaniile din timpul domniei lui Alexandru Ioan
Cuza s-au concretizat chiar in anul plecarii acestuia de la domnie.
Desi initial, prin actul de recunoastere a noului
domnitor (Carol I) guvernul turc nu permitea acestuia nici emisiunea de moneda
nici conferirea de decoratii, intr-o scrisoare din luna octombrie adresata de
catre Marele Vizir guvernului Romaniei, Poarta revine asupra chestiunii monedei
si permite Principatelor sa bata moneda proprie cu conditia ca aceasta sa
poarte un semn al imperiului (semiluna sau semiluna cu stelele). O luna mai tarziu
printr-o noua scrisoare, Poarta renunta la aceasta pretentie, insa doar in ceea
ce priveste moneda divizionara.
Profitand de acest succes, guvernul Bratianu
reformuleaza intr-un nou proiect legea monetara din timpul lui Cuza si-l supune
aprobarii parlamentului. Pe data de 22 aprilie 1867 se promulga Legea Monetara
a Romaniei, care stabileste moneda nationala - LEUL. (1 LEU = 5 gr. Ag.
835/1000 sau 322 mgr. Au 900/1000). Diviziunea se numeste ban si este egala cu
a suta parte din leu. Legea prevedea emisiunea de monede din aur de 20, 10 si 5
lei, din argint de 2 lei, 1 leu si 50 bani precum si de 10, 5, 2 bani si de 1
ban din arama. Piesele urmau sa aiba pe avers stema statului iar pe revers
valoarea si anul de emisiune. Legea mai preciza ca pentru inceput urmau a se
bate doar valorile mici (banii), cele mari urmind a se executa cand finantele
statului o vor permite. Acest articol era in fapt un pretext pentru a nu se
emite moneda romaneasca cu insemnele puterii suzerane (Imperiul Otoman).
La 24 februarie 1870 se inaugureaza intr-un sediu
special amenajat Monetaria Statului. Pana la sfarsitul anului aici se bat 5000
de piese din aur de 20 LEI si 400.000 de piese din argint de 1 LEU, cu efigia
domnitorului pe avers. Moneda de 1 leu 1870 este prima moneda romaneasca pe
care apare denumirea de 1 leu. Interpretat ca o incercare de afirmare a
suveranitatii Romaniei, acest fapt atrage protestele Inaltei Porti, iar
monetaria este nevoita sa opreasca productia monetara.
Dupa razboiul ruso – turc 1877-1878, Romania isi
castiga independenta si are loc reluarea activitatii monetare a monetariei
nationale. Se bat aproape 50 de milioane de monede din aur, argint si bronz cu
valori de 20, 5 si 1 LEU si 50, 5 si 2 BANI. In 1881 totusi, motivandu-se
capacitatea insuficienta de productie fata de necesarul de numerar al pietei,
se comanda monetariei din Viena 4 milioane de piese din argint de 2, 1 si 0,50
LEI.
Ultima comanda de moneda a Monetariei: 196.000 de
piese din aur de 20 LEI. Pana in 1935 moneda Romaniei se va fabrica in
strainatate. Pana la incetarea completa a activitatii ei monetaria va continua
sa fabrice doar medalii.
In perioada 1915 – 1921, intreruperea relatiilor
comerciale externe ca urmare a declansarii Primului Razboi Mondial si lipsa
posibilitatii de batere in tara, duce la scaderea drastica a numarului de
monede aflate in circulatie. Piesele din argint si aur sunt tezaurizate de
catre populatie iar cele de metal comun sunt preluate in industria de razboi.
Primele monede de dupa razboi: 25 si 50 bani, 1 si 2
lei se fabrica la Bruxelles in 1921 si respectiv 1924.
In 1947 se stabileste pentru leu echivalenta: 1 leu
nou = 20000 lei vechi. Se comanda monetariei piesele de circulatie de 50 bani,
1, 2 si 5 lei. La sfirsitul anului Regele Mihai este silit sa abdice si se
instaureaza republica populara.
In 1952 are loc reforma monetara. 1 leu nou = 20 lei
vechi. Se emit monede de 1, 3, 5, 10, si 25 de bani.
In 1963 sunt emise monedele de 1 Leu si 3 Lei din
otel placat cu nichel.
In 1965 romania devine republica socialista, iar in 1978
se emite moneda de 5 lei din aluminiu.
In 1982 are loc ultima emisiune din perioada
socialista a Romaniei: 25 bani din aluminiu.
Dupa caderea comunismului din 1989 are loc o activitate
intensa de batere pentru inlocuirea vechilor monede a republicii socialiste. Se
executa majoritatea monedelor de 1, 5, 10, 20, 50 si 100 de lei. In 2000 - 2004 se bat monedele de 1000
si 5000 lei
In anul 2005 are loc denominarea leului: 1 leu nou (RON) = 10.000 lei vechi (ROL).
La 1 iulie 2005 se lanseaza pe piata noile monede de 1, 5, 10 si 50 bani.
Referinte:
http://monede-bancnote.blogspot.ro/
http://www.colectzii.ro/articole/16/Despre-moneda.html
http://www.mnir.ro/wp-content/uploads/PDF/publicatii/numismatica/Cercetari-Numismatice-VII-1996.pdf
http://www.cimec.ro/numismatica/B_Moneda%20in%20Romania/M_mediev_modern/index_med_mod.htm
